ashes plated in gold

Este îngrozitor că atâtea lucruri pentru care sunt recunoscătoare s-au întâmplat, şi tot nu pot să fiu în largul meu. Cred că sunt într-o constantă pierdere pentru că ajung la concluzia că nu vreau nici măcar lucrurile pe care le vreau odată ce le primesc. A fost o perioadă în care credeam că sunt indecisă, dar urmează o perioadă în care o să cred că sunt veşnic nemulţumită. Probabil sunt. Aş da foc la toate lucrurile de care îmi pasă pentru că mi-ar fi frig, şi apoi aş deschide geamul să mă răcoresc înainte ca ele să ajungă cenuşă. Bănuiesc că singurul lucru bun în asta este că ard înainte să îşi piardă strălucirea complet şi primesc o glorificare absolută în cazul în care strâng cenuşa cu grijă şi o păstrez într-un borcan, regretând că de pe urma ei mi-am încălzit nu demult mâinile şi am aprins chibriturile făcând ceva ce credeam că vreau, îngropată în iluzia că fac ceea ce mă face fericită. Probabil că strălucirea unui lucru constă mai mult în nevoia şi frustrarea pe care le stârneşte absenţa sa, decât în cât de bine am lustruit suprafaţa. Lucrurile, în orice caz, arată mai strălucitor când nu mai sunt, iar momentele sună cel mai bine când sunt amintiri şi când sunt recitate pe o notă tristă. Eu ştiu că îmi place nota aia tristă.